Despre ajutoarele acordate de domnii români mănăstirilor de la Sfântul Munte, în general din cuprinsul Imperiului otoman, s-a scris. Nu îndeajuns şi mai ales nu destul în limbi de circulaţie. Dar importanţa contribuţiei care a permis aşezămintelor creştine din lumea otomană să supravieţuiască a fost recunoscută.
Mai puţin s-a scris despre sprijinul pe care domnii Ţării Româneşti şi Moldovei l-au dat aşezămintelor şi ierarhiei ortodoxe a românilor din Transilvania. Poate că şi documentele sunt mai puţine, ca în primul caz, dar fenomenul merită cunoscut mai bine.
Situaţia bisericii ortodoxe din Transilvania a fost marcată de ofensiva catolicismului şi de prigoana la care a fost supusă de regii catolici unguri. Existenţa a numeroase biserici şi mănăstiri ortodoxe este atestată arheologic şi documentar. Cel mai vechi nume de preot cunoscut din Transilvania este cel al lui Naneş, menţionat într-o inscripţie din 1313 – 1314, din biserica din Streisângeorgiu. Din 1376 datează inscripţia de la Mănăstirea Râmeţ în care apare numele lui Ghelasie, arhiepiscop. Este primul ierarh ortodox din Transilvania al cărui nume îl cunoaştem.
Spre sfârşitul secolului al XV-lea aflăm şi numele primului mitropolit din Transilvania: Ioanichie, atestat în 1479. Peste nouă ani, sediul Mitropoliei Transilvaniei se stabilea la Feleac, pentru aproape şapte decenii. Locul nu a fost ales întâmplător. Localitatea este menţionată în 1367, când patricienii clujeni se plâng de locuitorii din satul Feleac, acuzându-i că erau hoţi şi făceau brigandaj la drumul mare. Acuzaţia ar părea lipsită de logică, pentru că peste numai zece ani regele Ungariei Ludovic I le încredinţa locuitorilor din Feleac, sat de români (villa olachorum), paza drumului comercial ce lega Clujul de sudul Transilvaniei, de-a lungul Someşului. Pentru asta locuitorii Feleacului trebuia să dea 20 de oameni. Explicaţia o găsim dacă luăm în calcul alte documente care vorbesc despre existenţa până pe la 1538 la Feleac a unui cnezat teritorial sau poate chiar voievodat, cum considera academicianul Ştefan Pascu. La 1534 sunt amintiţi doi cnezi-juraţi, iar la 1538 scaunul de judecată se ţinea la Feleac şi participau cnezul (un Michaelis Wayda kenezius) şi sătenii. Iată deci că încă la începutul secolului al XVI-lea avem în hotarul Clujului o formaţiune teritorială unde se aplica dreptul românesc, ceea ce-i arată forţa şi ar explica pe deplin şi prezenţa Mitropoliei Transilvaniei în acelaşi loc. Aşadar, plângerea din 1367 nu ar fi decât dovada încercării patriciatului unguresc de a obţine, cu sprijinul regelui, deposedarea românilor de pământul lor, pentru fapte pe care regele nu numai că nu le-a luat în seamă, dar le-a încredinţat tocmai celor acuzaţi sarcina să le combată.
Stabilirea Mitropoliei Transilvaniei la Feleac se leagă şi de zidirea unei biserici aici, păstrată până în zilele noastre. Un Tetraevanghel slavon poartă o însemnare care glăsuieşte astfel: „Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu lucrarea Sfântului Duh, s-a săvârşit acest Tetraevanghel din porunca prea sfinţitului nostru arhiepiscop chir Daniil, în zilele marelui crai Matia. S-a scris pe numele Feleacului, aproape de oraşul Cluj, unde şi biserică au zidit, cu hramul Preafericitei Maici Parascheva, în anul 6997 [1488], luna octombrie 25 zile.“ Tradiţia îl socoteşte pe Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, drept ctitor al bisericii. Nu fără temei, pentru că el a întemeiat şi Episcopia Vadului, lângă Dej. Iar peste nouă ani, tetraevanghelul era ferecat din porunca lui „robul lui Dumnezeu Isac vistiernicul“. Era un dregător de seamă al domnului Moldovei. Aflăm din Cronica lui Grigore Ureche că Ştefan cel Mare l-a trimis împreună cu Tăutul logofătul înaintea regelui Poloniei Ioan Albert, care anunţase că merge cu oaste contra otomanilor, dar ale cărui intenţii ascunse domnul le bănuia. Cei doi soli îi duceau regelui polon multe daruri, pe care acesta „cu dragoste le-au priimit, şi de aici au trecut apa Nistrului […] Acolo şi-au descoperit toată viclenia şi faptele sale cele ascunse, că au prins pre Tăutul logofătul şi pre Isac visternicul, de i-au ferecat în obezi şi i-au trimis de i-au închis la Liov.“. A urmat bătălia din Codrii Cosminului (26 octombrie 1497), încheiată cu victoria zdrobitoare a moldovenilor. Poate că în semn de mulţumire că a scăpat din prinsoarea regelui polon să fi ferecat tetraevanghelul menţionat Isac vistiernicul în decembrie acelaşi an.
În vreme ce mitropolitul Ungrovlahiei (Ţării Româneşti) era numit de patriarhul ecumenic din Constantinopol „exarh a toată Ungaria şi al Plaiurilor [Transilvania]“, Ştefan cel Mare şi apoi Petru Rareş au luat asupra lor grija ortodocşilor din jurul Clujului şi din Maramureş.
Biserica ce fusese ctitorită în 1488 reprezintă o îmbinare de elemente bizantine şi gotice. Este de tip hală, cu bolţi pe ogive de piatră în naos, în vreme ce pictura murală este de tip bizantin. Este un semn al locului şi al interferenţelor specifice acestui spaţiu.
Documentele ne-au păstrat şirul mitropoliţilor ce au păstorit la Feleac, începând cu „chir Daniil“, apoi Marcu, Danciu, Petru. Au urmat, la jumătatea secolului al XVI-lea, vremuri tulburi pentru Transilvania, şi din punct de vedere politic, şi confesional. La sfârşitul veacului, sediul Mitropoliei se mutase la Alba Iulia.
În condiţiile în care aceste fapte istorice sunt necunoscute nu numai publicului larg, dar chiar şi multor studenţi ai facultăţilor de istorie, nu este de mirare că pot avea ecou teorii despre lipsa conştiinţei de neam a românilor în Evul Mediu.
Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric
Sursa: identitatea.ro
