Mă trezesc în patul tare, acoperit de pătura de lână ce-mi ţine de cald în peştera care îmi serveşte drept casă. Prin fereastra îngustă săpată în stâncă se strecoară raze ce luminează tavanul înalt şi pereţii curbaţi, neuniformi. În adâncitura din piatră pe care o folosesc drept masă sunt fructele culese ieri şi icoana pe care mi-a dat-o tata. Candela arde deja de 19 zile. Au trecut 27 de ani de când stau aici. Mă ridic şi deschid uşa. Încep o zi bună de vară, departe de lume, aproape de mine.
Aşa îmi imaginez că-şi începea ziua Antonie, pustnicul ce a trăit timp de 28 de ani într-o peşteră săpată în muntele Iezer, pe malul stâng al râului Cheia, la 5 km de sătucul cu acelaşi nume. Viaţa lui era simplă: îngrijea grădina de lângă peşteră, uda plantele cu apa din fântână şi din când în când cobora la schitul Iezer pe care îl reconstruise cu propriile mâini. Schitul fusese distrus de maghiarii ce căutau comori ascunse. Se spune că însuşi Mihai Viteazul îşi ascunde aici rezerva vistieriei sale înainte să plece la lupta de pe Câmpia Turzii de la care nu s-a mai întors nicicând.
La 92 de ani, Antonie se stinge din viaţă dar peştera ce i-a servit drept casă pentru aproape un sfert din viaţă arată ca neschimbată acum, după mai mult de 300 de ani. O călugăriţă de la schitul Iezer vine zilnic aici ca să aducă flori, să aprindă candela şi să se roage. Rar găseşti un loc mai frumos, mai liniştit şi mai departe de lumesc. Pentru a-i ţine pe oameni departe şi pentru a-i împiedica să se aventureze în zona asta atât de mult încărcată energetic, o legendă groaznică circulă printre localnici. Se spune că 300 de călugări au fost omorâţi de către maghiari în momentul jafului din 1601 şi că au fost îngropaţi toţi la grămadă, în poieniţa de lângă schit. Se mai spune că sufletele lor neliniştite ar bântui şi azi prin pădurile din zonă, apărându-şi parcă teritoriul.
Continuând încă 7 km pe drumul ce merge pe firul râului Cheia, la intrarea în parcul naţional Buila-Vânturariţa se află schitul Pahomie. Construit în 1509 într-o stâncă a muntelui Buila, schitul Pahomie are altă poveste. Pahomie, despre care se spune c-ar fi fost şi ctitorul mănăstirii Bistriţa Vâlceană, s-a retras în locul ăsta pustiu, fugind de Mihnea cel Rău care îi distrusese ctitoria.
Acum, un călugăr bătrând păzeşte parcă intrarea în vechea bisericuţă. A fost pustnic aici timp de 20 de ani. Abia de curând s-au alăturat şi alţi fraţi. Dacă vii cu umerii descoperiţi, bătrânul îţi arată pelerinele din bumbac vechi cu care poţi să te acoperi. Locul ăsta este departe de civilizaţie şi are propriile reguli pe care trebuie să le respecţi.
Afară, la Izvorul cel Frumos, mi-i imaginez pe cei doi pustnici, Antonie şi Pahomie, cum se întâlneau să discute şi să se roage împreună în mijlocul pustietăţii din pădurea deasă. Dacă stai puţin şi asculţi apa, poţi să-i auzi.
Buila-Vânturariţa e un loc cu totul special, plin de peşteri şi grote. E probabil muntele nostru sfânt, cu cele mai multe schituri şi chilii modeste. Deşi schiturile acestea sunt acum populate de călugări sau măicuţe, în Buila mai sunt pustnici adăpostiţi în peşteri neştiute de nimeni.
Mai sus, la Mănăstirea Pătrunsa, locuiesc 40 de fraţi. Departe de drumuri de maşină, apă curentă şi electricitate, oamenii de aici duc o viaţă simplă dar nu uşoară. Au haine vechi şi ponosite iar bărbile lor par să nu fi văzut foarfeca de prea mulţi ani. Sunt bucuroşi de musafiri dar nu se exprimă în prea multe cuvinte. Te invită la masă iar cartofii din ceaun sunt cei mai buni pe care i-ai mâncat vreodată. Mai ales după urcuşul pieptiş pe care trebuie să-l faci timp de vreo oră ca să ajungi la ei.
Izvoarele de apă din drum îţi dau energie să mergi mai departe, spre inima muntelui. E de fapt o călătorie a spiritului în locul în care, încă din cele mai vechi timpuri, oamenii ştiau că energia din această zonă le dă puterea de a se redescoperi.
Sursa: travelgirls.ro
