Sunt greu de descris nuanțele fenomenale de verde crud pe care la capătă pădurea și iarba pe ploaie la început de vară. Și lumina ciudată contribuie la definirea unui peisaj ireal de frumos. Aburul gros al bătrânei locomotive se târăște deasupra solului și se amestecă cu aburul subțire al pământului reavăn și cu zdrențele de nori rămase agățate în crengile copacilor. Miroase a lemn ars (cazanul e încălzit cu lemne, nu cu cărbune), a metal, a pământ și a frunze ude. Ploaia măruntă și tenace contribuie la sentimentul de izolare, de întoarcere in timp…..
Mă bucur acum că am rezistat tentației de a renunța, din cauza ploii, să vin pe Valea Vaserului. Sunt în trenul cu linie îngustă, în mocănița trasă de o locomotivă construită pe un principiu de dinainte de motoarele cu ardere internă, mă bucur de peisajul răpitor din una dintre cele mai sălbatice zone din România iar ploaia nu face decât să îmbogățească această experiență.
Mocănița de pe Valea Vaserului a devenit rapid unul dintre cele mai cunoscute obiective turistice din România. Construită în 1932, calea ferată forestieră a însemnat un uriaș pas înainte pentru exploatarea lemnului, principala sursă de venit in zonă. Înainte de această cale ferată, lemnul ajungea la gaterele din Vișeu cu plutele, pe apă. Acum, îngusta cale ferată poate deveni din nou un motor de dezvoltare a zonei. Trebuie doar să învățăm să vindem imaginea superbelor păduri din Parcul Natural Munții Maramureșului și nu lemnul din ele.
Vagonul verde din lemn, cu lambriuri și bănci din același material, se scutură serios pe linia sinuoasă, construită chiar pe malul râului. Pe nesimțite, întinderile de margarete, clopoței și zeci de alte flori care mi-au lămurit fascinația Prințului Charles pentru pajiștile cu flori sălbatice din România, au fost înlocuite de ferigi. Brazii încep să se impună în pădurea deasă și pereții de piatră înăspresc, pe alocuri, peisajul. Îmi dau seama că trebuie să-mi ridic privirea aproape vertical pentru a vedea cerul… Aici, cuvinte ca „sălbatic” și „neatins” capătă adevaratul sens. Singura cale de acces în munții aceștia este trenul în care ne aflăm acum.
La oprirea pentru alimentarea cu apă a mașinăriei, francezii râdeau zgomotos cu paharele de pălincă în mână. Nemții, mai retrași, studiau cu atenție locomotiva neagră, făceau poze și vorbeau încet între ei. Italienii au folosit prilejul să exploreze zona și să găsească unghiuri mai bune, pentru fotografii de la distanță, cu întregul tren. Am mai auzit vorbindu-se maghiara, engleza și o limbă nordică. Așa cum, cu secole în urmă, pe Valea Vaserului se vorbea limba germană, muncitorii forestieri fiind tocmiți din acea parte a Imperiului Austro-Ungar, cei mai mulți dintre cei care înfruntă acum sălbăticia, e drept, în relativul confort al unui tren, nu vorbesc limba română. Sunt și români în tren, dar numărul lor e neconvingător. Poate e din cauza ploii…
Oricum, o călătorie cu mocănița pe Valea Vaserului, e o experiență care se adresează tuturor simțurilor, dar în primul rand, sufletului. Nu poate fi descrisă, trebuie traită! Fetița mea de trei ani mi-a spus că i-au intrat cioburi de fum in ochi. Sper să-i rămână acolo pentru totdeauna! Trebuie spus, totuși, că stația Paltin e destul de jos, la mică distanță de poarta maramureșeană de lemn care marchează intrarea pe Valea Vaserului și care delimitează, practic, civilizația de sălbăticie. Aventura completă numără încă 20 de kilometri de defileuri spectaculoase, tuneluri, pădure și stâncă. Din păcate însă, nu e accesibilă decât celor care închiriază o drezină care să-i ducă până la capatul liniei. Sau, acelor aventurieri adevărați care aleg să urce dimineața la 5 cu trenul care duce muncitorii la exploatările forestiere din munte. Din gară, am aflat ca marți, miercuri și joi ar fi locuri…
Citeste mai mult: https://www.sacalatorim.ro/cu-mocanita-pe-valea-vaserului/
