Săptămânile acestea, în care experimentăm starea de urgență generată de pandemia de coronavirus, mi-au adus aminte de multe muzee vizitate de mine de-alungul timpului. Și asta pentru că, în acest moment, foarte multe muzee din România și din lume ne oferă tururi virtuale ca noi să ne bucurăm de operele de artă chiar din propriul fotoliu.
Unul dintre muzeele care m-a impresionat și care oferă un astfel de tur virtual este și Muzeul Zambaccian.
Denumirea acestui muzeu care este situat în inima „bună” a Bucurestiului și care a fost deschis pentru prima dată publicului în anul 1947, provine de la cel care a locuit în casa care îl găzduiește, pe numele său Krikor Zambaccian. Cu origini armene, acesta era un mare colecționar de artă și a donat statului român o serie de lucrări artistice aparținând artiștilor români sau francezi. “Am dăruit poporului colecția de arta deoarece și talentele pe care le-am reunit sunt ale poporului”, spunea artistul. Zambaccian a fost decorat chiar de către regele Mihai, pentru generozitatea de care a dat dovadă.
Acest mare iubitor de artă, nu numai că a colecționat lucrări ale marilor artiști ai vremii, dar chiar a descoperit și a lansat el însuși câțiva artiști.
Mărturisesc că odată ajunsă aici, am avut senzația că pășesc printr-o poartă a timpului și că am fost invitată de către un prieten aristrocat să-mi arate noile tablouri achiziționate…
Și acest lucru s-a întâmplat deoarece clădirea în care se află muzeul este foarte primitoare, interiorul fiind deschis la culoare, străpuns de grinzile din lemn de stejar, care, pe alocuri sunt „susținute” de capete de lei sau acvile și numai grilajele din fier negru de la ferestre te scot puțin din atmosfera caldă încercată.
Din holul de la intrare care și el este bine „garnisit” cu câteva exponate – tablouri sau statuete, am pătruns într-o încăpere care cred că a fost biroul lui Zambaccian, deoarece am găsit înăuntru o bibliotecă plină de cărți și un birou pe care o carte deschisă așteptă impresiile vizitatorilor.
Tablourile care domină biroul sunt cele ale lui Theodor Pallady, precum: „Autoportret”, „Femeie în verde scriind”, „Pont Neuf” – în toate acestea predominând culorile cenușii, triste, culori “de lut” le-aș numi eu; „Nud pe un fotoliu roșu”, „Pălăria și umbrela artistului” – o exprimare mult mai vie față de celelalte; „Nud pe șezlong”; „Muntele Sainte Victoire” – care de fapt e în plan secund, ceea ce se dezvăluie prima dată ochilor e verdele pomilor și un țăran; „Place Daupline” – o tristețe cenușie, copaci goi și străzi pustii; „Natură statică”, „Portocale și lamai” – în sfârșit întrezăresc culoare; „Peisaj din Saint Paul”, „Flori”, „Femeie în galben citind”, „Peisaj pe malul Senei”).
Tot în birou se află câteva sculpturi ale lui Cornel Medrea („Nud”), Ion Vlasiu („Maternitate” – care reprezintă o mamă ce își ține cu drag puiul…). De la fereastra care pătrunde în grădina interioară se întrezărește o curte frumoasă cu câteva sculpturi.
De aici am pătruns în holul central, un salon, mai degrabă, unde se găsesc tablouri ale lui Theodor Aman („Autoportret”), Nicolae Grigorescu („Peisaj de toamnă”, „Autoportret”, „Trandafiri”, „Peisaj din Bretania”, „Cioban călare pe asin”, „Țărancă torcând”, „Portret de femeie” – absolut superb acest tablou, că și „Țărancă culcată în iarbă”, fată abia intrezarindu-se… ; „Cireada ieșind din apă”, „Băiat cu armonică”), Ion Jalea dar și sculpturi ale lui Oscar Han. Am văzut și tablourile lui Tonitza, „Portret de copil”, care denotă o inocență aparte, dar și „Țărancă cu copil în brațe”.
Am mai admirat tablouri ale lui Ștefan Luchian („Turnul de la Brebu”, „Natură statică cu legume””, „Moara”, „Tufănele în ulcica”, „Lăutul”, „Crizanteme”, „Trandafiri” și „Scara cu Flori”), ale lui Camil Ressu („La arat”, „Peisaj”, „Portret de fetiță”) sau Ion Andreescu.
Din acest „lounge” se pornește o scară circulară, de unde se poate vedea „Arlechinul” lui Lucian Grigorescu, care duce în mai multe săli și o galerie de grafică, în creion și acuarele pe hârtie, dispuse întrucâtva în jurul axului central al holului principal. Nu lipsesc nici tablouri ale lui Alexandru Padina, Ion Tuculescu, Iosif Iser, nu mai zic de cele ale unor impresioniști francezi că Delacroix, Matisse, pe care colecționarul l-a cunoscut personal, Cezanne, Picasso („Corida”), Renoir („Doua femei la scăldat”, „Nud în peisaj”).
Coborând, am calcat ușor pe parchetul care scârțăie peste tot, într-o alta încăpere, ca o sufragerie, pe care o omisesem la început, amețită de tablourile care se învârteau peste tot în jurul meu și în care se află chiar portretul lui Zambaccian, pe partea dreaptă, pictat de Corneliu Baba, tronând parcă întreaga încăpere, vizual parându-mi-se a fi cel mai mare. Cred că i-ar fi stat mai bine undeva în biroul acestuia ca o invitație de a-i admira întreagă colecție… Tot aici mai erau expuse alte tablouri ale lui Tonitza, două nuduri, femeile lui Rubens pălind în fața formelor pline ale acestora! Am observat cât de predominant este verdele în aceste tablouri, că și în „Nina în verde”, fie în fundaluri, fie în haine.
Constantin Brâncuși, cu al său „Cap de copil” deasupra unui șemineu m-a fermecat de-a dreptul. Însă, în muzeu se mai regăsesc sculpturi ale lui Oscar Han („Arcașul”) și ale lui Dimitrie Paciurea („Bust de femeie”).
Pe lângă tablouri, am vazut câteva scaune și fotolii din piele de Cordoba din secolul al XIX-lea și am ieșit din încăpere, lăsând-ul pe Tonitza cu al său „Gala Galaction” printre ceilalți nemuritori…
În goana după frumos, în Muzeul Zambaccian am reușit să admir îndelung unele dintre tablouri și vă invit și pe voi, iubitori de artă, să le vedeți.
Muzeul Zambaccian reprezintă o filială a Muzeului Național de Artă al României.
Sursa: povestidecalatorie.ro
