Anul trecut am petrecut două zile alături de un vechi prieten din facultate şi de familia lui, la Piatra Neamţ. Nu ne văzusem de vreo 12 ani, iar la sfârşitul vizitei ne-am promis să nu mai lăsăm să treacă atâta timp fără să ne întâlnim iar. Cum promisiunea făcută e bine a fi respectată, primele zile de septembrie ne-au prins împreună. De data asta au dat ei o tură prin Maramureş. În prima zi le-am fost ghid în Baia Mare, iar cea de-a doua am rezervat-o unei frânturi din Maramureşul istoric: Sighet şi Săpânţa.
În mintea lor, Maramureşul era desprins din albumele turistice, credeau că toate casele arată ca în prezentările comerciale, că nu este una fără poartă de lemn în faţă. N-am vrut să-i dezamăgesc încă de acasă. Să nu fiu înţeleasă greşit: iubesc Maramureşul, soţul meu e din Moisei, chiar din inima sa. Însă nu pot să nu remarc că prea ieşim în faţă la orice târg cu tradiţiile păstrate cu sfinţenie, cu măiestria meşterilor populari făuritori de porţi tradiţionale. În teren nu stă treaba chiar aşa: de cele mai multe ori modernismul bate tradiţia, ondulinul bate draniţa, inoxul bate lemnul. Nu există un plan arhitectural general care să se respecte. S-a construit mult, prost şi de-a valma, pe principiul: vreau o casă ca a vecinului, dar un pic mai mare şi mai ţipătoare. Pensiunile se numesc prozaic: La Cassa, Alex sau Kristal… fără nicio rezonanţă cu zona de atâta încărcătură istorică. Parcă ar fi fost alese în urma unei competiţii de lipsă de imaginaţie. Treci pe lângă hardughii kitchoase care stau nelocuite tot anul, mai puţin în august şi decembrie, când maramureşenii se întorc din Italia. Satele sunt decimate de populaţia tânără. Toţi pleacă să lucreze “dincolo”, acasă nu sunt locuri de muncă, poate doar în microfermele de subzistenţă. Lemnul s-a împuţinat şi s-a scumpit, afacerile odinioară atât de prospere au fost înghiţite de rechini atât de mari, că nu îndrăzneşte nimeni să-i muşte de nimic.
Domnul Ioan Marchiş, directorul Direcţiei de Cultură Maramureş, profesionist desăvârşit, fiu al acestui ţinut, declara într-un interviu apărut în nr 1277 din „Lumea românească”: „ Maramureşul nu este un bun al României, e un bun european şi mondial. Valori arhetipale ale umanităţii se regăsesc aici. Noi ne chinuim şi n-avem bani să salvăm ce mai putem. Europa nu înţelege totdeauna că în aceste ţări postcomuniste se găsesc valori culturale universale, de importanţă covârşitoare. Ea vine cu tăvălugul civilizaţiei, prin globalizarea care distruge tradiţia şi impune o dezvoltare liniară. Globalizarea culturală nu se poate face fără ştergerea tradiţiei, care înseamnă moarte, sclavie la alţii.“
Există bucăţele de Maramureş nealterat, în care se păstrează tradiţia, locuri în care păşeşti ca şi cum te-ai întoarce în timp. Dar sunt rare şi ele există nu pentru că i-ar fi sprijinit vreo autoritate, ci în ciuda tuturor piedicilor. Moroşenii sunt un fel aparte de oameni. Se trag din dacii liberi şi nu au reuşit să fie înregimentaţi de niciun regim. Ei au făcut întotdeauna ce au vrut, cum au vrut şi cât au vrut. Orice vine spre ei cu TREBUIE, va fi automat nerespectat. Aşa nestăviliţi cum sunt, au sufletul frumos şi bun. Când treci pragul unei case de moroşeni, eşti primit călduros, iar ritmul molcom în care îţi vorbesc, te cucereşte într-o secundă. Duminica, la biserică, sau de sărbători, tot satul merge îmbrăcat în straie tradiţionale. E o încântare pentru privirile curioase ale turiştilor. Pe unele cursuri de ape există vâltori în care sătenii încă îşi duc ţolurile la spălat. Pălinciile tradiţionale încă transformă poamele în licoarea fermecată, cu multe mărgele, numită horincă. Femeile mai merg în şezătoare, sau bărbaţii mai merg la coasă, în clacă. Oamenii mai au în gospodărie animale, iar de Crăciun, tot porcul ţinut cu mălai îl taie. Iarna răsună colinzi pe toate uliţele şi în fiecare casă miroase a cozonaci şi a sarmale. Cadrul natural e fermecător. Parcă mirosul ierbii pusă la uscat pe girezi nesfârşite îmbie la depănat amintiri. Alternanţa deal-vale-munte instigă călătorii la instantanee câştigătoare în orice competiţie foto. Aici brazii sunt în picioare, iar pădurile freamătă de viaţă sălbatică, nesupusă.
Mocăniţa de pe Valea Vaserului îşi urmează greoi drumul prin pădure, străbătând traseul în scop turistic, dar şi utilitar. O bancă de lemn, laiţă, cum o numesc oamenii acestor locuri, care poartă povara anilor a doi bătrânei, mi se pare a fi însăşi definiţia tihnei. Seninul din privire e dovada că pacea sufletească poate fi atinsă prin trai simplu, dus doar cu frică faţă de Dumnezeu şi ruşine faţă de oameni. Clopotele din turlele înalte ale bisericuţelor de lemn îşi găsesc ecou în sufletele oamenilor, iar şase dintre ele aparţin deja patrimoniului universal UNESCO. Acesta e Maramureşul care nu trebuie lăsat să dispară. Astfel de locuri ar trebui protejate şi multiplicate, dar organizat şi vizionar. Cred că dacă ar fi stimulaţi financiar în vreun fel, oamenii ar fi dispuşi să construiască în stil tradiţional, folosind elemente naturale, cum ar fi lemnul şi piatra. O măsură în acest sens trebuia luată acum 20 de ani, azi cred că e tardiv.
Read more: https://www.sacalatorim.ro/sighet/
