Construcția cetății a fost începută din sec.al XIV-lea, fiind continuată, prin diverse adăugiri, până în sec.al XVII-lea.
Actuala construcție a fost precedată de o fortificație din lemn, înconjurată de un șanț și val de pământ, atestată din anii 1100. Respectivul edificiu a fost distrus de un incendiu, în sec.al XIII-lea.
În anii 1400 devenise o cetate de apărare importantă, din piatră, cu formă patrulateră și 4 bastioane la colțuri, plus unul de baricadă pe latura estică.
Făgărașul a intrat intr-o nouă eră începând cu 1541, când Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomană. De acum înflorește cultural și economic, datorită atenției sporite oferită de principi.
În 1599 Mihai Viteazu intră în posesia cetății, pe care o dăruiește soției sale, Doamna Stanca, devenind în acest fel loc de adăpost pentru familia și averea regală.
Construcția are parte de numeroase reparații și adăugiri, în sec.al XVII-lea, culminând cu transformarea cetății militare intr-o reședință princiară.
În aceeași perioadă s-a lărgit și șanțul de apărare, adâncit și umplut cu apă din Olt, iar Țara Făgărașului devine una dintre cele mai bogate domenii ale Transilvaniei.
În 1903, Nicolae Iorga a relatat faptul că a găsit o ruină, în urma vizitei sale, iar intre anii 1948-1960 cetatea a fost folosită drept închisoare pentru deținuții politici din zona Făgărașului.
În anii următori s-au făcut numeroase lucrări de renovare, cetatea fiind transformată in muzeu.
CE PUTEM VEDEA LA CETATEA FĂGĂRAȘULUI
Deși are o istorie de peste 600 de ani, cetatea este foarte puțin cunoscută. Situația a fost și mai dramatică până în 2016, când au fost finalizate lucrările de restaurare, dar și o promovare serioasă. Toate aceste investiții au dus la un număr record de vizitatori pentru cetate, peste 130.000 de turiști.
Planul exterior al cetății:
Bastionul Szabo – aici se aflau 6 tunuri pe roți, fiecare cu ghiulele, linguri pentru praf de pușcă și bare pentru încărcat tunurile, iar la colț se afla o gheretă de observație și o căsuță pentru drabanți (soldați).
La 1632 se găseau tunuri cu blazonul lui Rudolf al II-lea (din timpul lui Mihai Viteazul), cu stema Moldovei, dar și unul cu stema Sibiului.
Turnul Roșu – este cel dintâi turn ridicat, datând din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, cu zidul gros de 3 metri și un diametru pe interior de 9 metri, fiind și cel mai înalt.
Pe parcursul timpului a avut mai multe destinații, printre care: pivniță (nivelul 1), cameră de tezaur (nivelul 2), locuință a principilor (nivelul 3), birouri de vară ale principilor (nivelurile 4 și 5), punct de observație (nivelul 6).
În 1617, la ordinul lui Gabriel Bethlen, a fost montat un ceas cu mecanism și clopot.
Latura de nord – pe zidul nordic, inventarele din sec.al XVII-lea menționează existența unei case de pulbere, construită în umplutura dintre cele două ziduri, cu 51 butoaie de pulbere.
Turnul Pestriț – a fost construit la cererea lui Ștefan Mailat, care a condus cetatea între 1528 – 1541. Forma sa este de dreptunghi cu două colțuri teșite. Se pare că destinația sa inițială era de capelă a cetății. În sec. al XVII-lea a preluat funcția de locuință a principeselor Transilvaniei (nivelurile II și III).
Curtinele – au o grosime de 6-8 metri și sunt realizate din două ziduri, aproximativ paralele, cu umplutură de pământ între acestea, lungimea lor variind între 50 și 70 metri. Grosimea mare a curtinelor a permis amenajarea unor încăperi, ce au avut numeroase destinații.
Turnul Temniță – construit în sec. al XVI-lea, a avut încă de la începuturile sale destinația de temniță a Cetății (nivelul 1), depozit de provizii (nivelul II) și depozit de armament (nivelul III), iar între anii 1948-1960 a fost destinat în întregime închisorii politice comuniste – carceră și celule de detenție.
Podul și poarta – accesul în cetate se făcea, în sec.al XVII-lea, pe două poduri. cu structură, podea și balustradă din lemn, unul principal , pe latura de est, ce avea trei porți ridicătoare consecutive și altul secundar (pietonal), ce ducea la o mică poartă ridicătoare aflată pe latura de nord.
Șanțul de apărare era alimentat printr-un canal, cu apă din râul Olt, iar din 1676 și din „lacul superior”. Apare menționat încă din 1637 ca fiind pietruit, curat și lipsit de vegetație. Pietruirea pe maluri era realizată vertical, iar din secolul al XVIII-lea oblic.
Acest șanț era mai larg decât este astăzi și avea o adâncime de aproximativ 2 metri. În partea nordică a șanțului existau, la 1667 și 1676, două „case de pulbere” pe piloni de lemn. Tot deasupra apei, în dreptul celei de-a doua porți, se afla un pavilion de judecată- „chioșc de facere a dreptăți”.
În 1656, în șanț se afla o barcă și 6 lebede, care aveau ca rație zilnică de hrană o pâine de secară, urmând ca în 1676 numărul acestora să crească la 9 , cu patru pui.
Cetatea de necucerit
Cetatea Făgărașului a fost în lumina datelor oferite de inventarele de armament din sec. al XVII-lea, una dintre cele mai sigure fortificații ale Transilvaniei, care a reușit să își îndeplinească cu succes rolul defensiv.
Poziția strategică a cetății (de-a lungul drumului comercial ce lega Brașovul de Sibiu și în vecinătatea Țării Românești), împreună cu amplasamentul acesteia (într-o zonă mlăștinoasă care nu permitea minarea), cu armamentul greu (6-7 piese de artilerie pe fiecare bastion, iar în cazemate câte două mortiere), cortinele groase de 6-8 metri și șanțul care înconjura cetatea, au contribuit la respingerea asediilor la care a fost supusă, cetatea nefiind cucerită prin forța armelor.
De vizitat în interior:
Parter: Casa Temnicerului, Turnul Temniță, Sala de Tortură, Turnul Negru, Pivnița cea Mare, Pivnița mică – Turnul Thomory.
Casa Temnicerului: încăperea este amintită drept casa exterioară a bastionului temniță, iar în 1676 este menționată drept casa temnicerului, unde se păstrau cătușe pentru picioare, cătușe pentru mâini, paloș cu teaca de călău, butuci mari.
În Sala de tortură se poate vedea și temutul instrument de tortură – Fecioara de Fier, o cușcă de metal, ce are în interior un sistem cu mai multe cuțite. În momentul în care cușca era închisă, țepușele străpungeau trupul celui condamnat la moarte.
Cum scopul era ca victima să sufere cât mai mult, sistemul de cuțite era construit în așa fel încât să nu ucidă instantaneu. Lamele ascuțite străpungeau picioarele, mâinile, pieptul și chiar ochii condamnatului. Legenda spune că poate dura și două zile până când cel rănit își găsea sfârșitul, după chinuri groaznice.
Etajul I: Turnul Thomory – Expoziție temporară, Expoziție Arheologie, Expo Istorie Medievală, Expo Bresle, Expo Istorie Modernă, Expo Port Popular și Interior Țărănesc, Turnul Roșu, Expo Arta Religioasă, Dormitorul Principesei – Turnul Negru, Turnul Temniță.
Etajul II: Turnul Thomory, Casa Drabantilor, Sala Tronului – Marele Palat, Salonul Principelui, Casa Doamnei – Dormitorul Principesei, Turnul Temniței.
Sala Țării- este menționată pentru prima dată în 1581 sub numele de ”Sala Țării”, sau ”Sala Dietei”, fiind decorată cu fresce și inscripții, pentru ca în 1621 să apară cu denumirea de „Sala Mare”.
Probabil funcțiunea de Sală a Dietei fiind deja transferată la nivelul III al castelului (în Sala Tronului), a făcut ca la inventarul din anul 1632 să se menționeze că era împărțită în trei încăperi.
Două decenii mai târziu, în 1676, apare cu denumirea de „Biserica cu ușă neagră”, fiind indicată o fereastră și deasupra amvonului.
După transformarea Cetății în garnizoană militară de către austrieci, apare cu denumirea de „Capela romano-catolică” (1726).
Sala Tronului sau Marele Palat – ridicată la final de sec.XVI, în stil renascentist, Marea Sală a Tronului a străbătut veacurile și a dat Cetății Făgărașului însemnătatea unui edificiu grandios, respectat și admirat de generații de principi, domnitori, sau călători.
În această impresionantă sală, denumită în documente și Marele Palat, au fost primite soliile din Țara Românească și din Moldova, ale marelui hatman al Poloniei, ori ale Porții. Tot aici și-a desfășurat lucrările Dieta Transilvaniei și a fost acceptată Diploma Leopodină, care a servit drept Constituție a Transilvaniei până la 1848.
Atracția de weekend
O mare atracţie a cetăţii este garda formată din zece străjeri (pedestraşi cum li se spunea în urmă cu câteva secole). Soldaţii poartă armuri şi vor face schimbul de gardă în fiecare sâmbătă şi duminică la ora 12.00. Costumele sunt cât se poate de autentice şi sunt copii fidele ale celor care au existat în secolul al XVII-lea.
OBLIGAȚIILE SATELOR FĂGĂRĂȘENE FAȚĂ DE CETATE
Ca centru absolut al domeniului mare al Făgărașului, Cetății trebuiau să i se supună toți locuitorii satelor – boieri sau iobagi – prin prestarea de sarcini fiscale, materiale, lucrative și militare. Conform Statutelor Țării Făgărașului din 1508, boierii aveau în special obligații fiscale și militare, fiind supuși direct provizorilor și castelanilor.
Obligații fiscale: Statutele din 1508 precizau că „pentru păstrarea Cetății”, să se dea castelanilor câte un florin de „cap” de familie, iar „Instrucțiile” din 1623 prevedeau ca censul să plătească de două ori pe an: la Crăciun și la Rusalii.
Obligații materiale: După Statutele din 1566, toamna, de fiecare casă. fiecare iobag dătător de dare era dator cu o găleată de grâu, una de ovăz, 5 căpățâni de varză și 12 păstrăvi. Fiecare sat dădea, colectiv, următoarele: 2-6 cupe de unt, o găleată de ghindă, câte o căprioară (sau 16 găini), câte un tioc de rășină, câte doi dinari de fiecare porc și câte 8 găleți de ovăz pentru fiecare sat.
La 1632 se dădeau, anual: câte o piele de vulpe și o vită de tăiat, 25 de găini, 4 măsuri de unt și la 3 iobagi câte un miel.
Obligații lucrative (slujbe): Prevederile acelorași Statute din 1508 indicau pentru iobagi obligația de a aduce la Cetate, în fiecare an, câte două care de lemne pe cap de familie (de Crăciun și de Sânmihai) și să cosească două zile. În 1566 li se adăuga obligația de a treiera trei zile.
Obligații militare: Pentru ridicarea parțială la oaste, satele făgărășene trebuiau să dea 200 călăreți, a căror plată o susțineau, iar la ridicare generală, trebuiau să participe pe capete (de familie).
Orășenii din Făgăraș aveau și ei obligații, care constau într-o dare de câte 50 dinari, iar cei care aveau car trebuiau să aducă câte o bute de vin din locurile producătoare. De asemenea, orașul era dator să facă și malț pentru bere, din acele produse ce i se dădeau din Cetate (orz și altele).
Sursa: identitatea.ro
